Categories: Stiri
      Date: Apr 22, 2012
     Title: Tridum-ul Pascal: puțin mai aproape de Dumnezeu!

Tridum-ul Pascal: puțin mai aproape de Dumnezeu!

(„Învățătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe...” Lc 9,33)

Ceea ce am trăit în zilele sfinte ale tridum-ului pascal, m-au dus cu gândul la o povestioară deosebit de frumoasă, pe care mi-a împărtășit-o cineva într-o zi, printr-o prezentare electronică în format powerpoint. Această povestioară este de fapt un fragment din textul „Basmul din Carpați”, publicat în cartea lui Dan Puric, actor și regizor român, carte intitulată „Despre Omul Frumos”.



Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul.
- Mamă! Mamă! Unde e Raiul?, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi.
Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treaba în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe.
- Nu știu..., caută-l singur!, îi spuse acesta obosit și se apucă mai departe de muncă.
- Unde? Unde e Raiul?, îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.
Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi..
- Ce lume urată..., îşi spuse pentru sine puștiul.
- „Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta”..., se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. „Și acolo, în pustiu, după ce ai sa mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.
Zis și făcut. Și a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde și plecă furişându-se printre casele adormite, către pustiu. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse și, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustiul întins ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulți ani.
- „Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător.
- „Vreau să găsesc Raiul”, răspunse copilul, „și cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung.”
Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse:
- „Acum hai să mănânci ceva și să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai.”
Noaptea trecu repede... De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat așa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustiul primea în pântecul lui două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră și, către seară, dintre nisipuri, puștiul văzu cum se ridica nişte ziduri de piatră și o clădire mare, cu o cruce în vârf.
- „Ce este aceasta?”, întrebă copilul.
- „Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.”
Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.
- „Și ce-am să fac aici?”, întrebă copilul.
- „Deocamdată, să faci curat, ai să mături și mai încolo om vedea.”
Și timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare si sârg pe toate.
Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate:
- „Cum merge, cum îţi e?”
- „Mi-e foarte bine, răspunse puștiul.”
- „Am de toate.”
Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrânul îi simţi liniştea și îl iscodi în continuare.
- „Parcă ai ascunde ceva în suflet, așa ai tăcut... Spune-mi cinstit, totul, pană la capăt. Îţi lipseşte ceva?”
- „Mie..., nimic, se hotăra într-un târziu puștiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot așa, cu barbă și plete, ce stă legat, întins pe o cruce, și nu poate să se mişte, și nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine și el la masă?”, ridică puștiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân.
Părintele simţi că trebuie să tacă. Așa că lăsă liniştea să vorbească.
- „Da, așa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie și n-a făcut curat ca lumea!”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere și care auzise discuţia.
Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puștiului, dispăru.
- „Acolo vei ajunge și tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, gândul cel bun s-a strecurat în inima copilului.
Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare și, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică și o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce.
- „Hai, vino să mănânci!, îi zise puștiul, uitându-se îngrijorat în stânga și în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!”
Și Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze și, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumina nemaivăzută și că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca și când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă și să glumească, cum nu mai făcuse puștiul niciodată în viaţa lui. Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia...
Azi așa, mâine așa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe:
- „Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?”
Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii și, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat așa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând pană noaptea târziu, când copilul a ieşit.
- „Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui.
- „N-am făcut nimic”, răspunse puștiul tremurând.
- „Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi.
- „Am furat mâncare și am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat.
- „Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii.
- „Cel ce stă legat de cruce și nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puștiul.
- „Și ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării.
- „A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puștiul.
Și, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu și el, la rândul lui, să tremure și, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului:
- „Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească și pe mine la masă.
- „Am să-i spun!”, răspunse copilul bucuros, „dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?”
- „Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.
Și seara din nou cobora peste mănăstire, iar puștiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică.
- „Hai să mănânci!”, îi striga el, mai vesel ca oricând. Și, din nou, Fratele cel Mare cobora de pe cruce, îl mângâie și biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume și câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puștiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului.
- „Frate”, îi spuse el, „bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori și el să-l primeşti la masă.”
Și, pentru prima oară, fața Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos.
- „Vezi firimiturile astea, de pe masă?”, îi spuse, într-un târziu Fratele cel Mare... Sunt cu mult mai puţine decât păcatele lui... Nu poate să vină.
- „Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul.
- „Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui.
Și apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă și să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare și s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând.
- „Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie.
- „A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul.
- „De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul.
- „Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă.”
Și atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns.
- „Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte.”
Și, cu un gest disperat, se agăță de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse:
- „Bine, am să-l rog din nou și mâine!”
Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri și gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Și, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează.
Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea.
- „Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie.
- „Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul.
Apoi, cu pași mici, ca să nu răstoarne preaplinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică.
- „Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare.
- „Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el.
Și câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte:
- „Te roagă egumenul să-l ierţi... și să-l primeşti și pe el la masă!”
Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe.
- „Am înţeles...”, spuse copilul, „nu se poate.”
- „Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare.
Și atunci, gândul cel bun cobora din nou în inima copilului și acesta îndrăzni.
- „Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară.
Și sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună.
- „Bine”, spuse după o lungă tăcere Fratele cel Mare, „spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă.”
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Și cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post și rugăciune și, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau.
- „De ce?”, întrebă nedumerit copilul.
- „Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare. Și atunci copilul văzu! Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase.
- „Am văzut Raiul!” striga fericit copilul prin mănăstire. „Am văzut Raiul!”, repeta el pentru fiecare monah în parte.
- „Nu se poate! strigau aceştia. Cum arată?”
- „E plin de iertare”, murmură copilul.

Să visezi Raiul... ăsta da vis frumos!... Sfântul apostol Paul spune despre acest loc de fericire veșnică: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc pe el” (1Cor 1,9). Însă un lucru este sigur: Raiul începe încă de pe acest pământ în inima și în sufletul omului.
În momentul când Isus Cristos s-a schimbat la față pe muntele Tabor înaintea celor trei ucenici – Petru, Iacob și Ioan – arătându-și dumnezeirea sa, aceștia au simțit și au trăit, chiar dacă pentru un scurt moment, un adevărat colțișor de Rai, acolo sus, pe munte, împreună cu Învățătorul lor. Și în acel moment apostolul Petru i-a spus lui Isus: „Învățătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise și una pentru Ilie” (Lc 9,33). Altfel spus, ar fi voit să rămână acolo pentru totdeauna, să nu se mai sfârșească acel frumos colțișor de Rai... Cât de fericiți trebuie să fi fost pe muntele Tabor cei trei apostoli... Noi nu am avut parte de acel moment: îl cunoaștem doar din Sfânta Scriptură; poate că nu am visat nici Raiul, dar în zilele sfinte ale tridum-ului pascal Dumnezeu ne-a dat harul și ne-a îngăduit nu să facem trei colibe, ci să poposim, să rămânem alături de Cristos care mai întâi ne-a lăsat ca hrană spre viața veșnică Trupul și Sângele său în Sfânta Euharistie, să rămânem alături de Cristos care a pătimit și a murit pentru mântuirea noastră și, mai apoi, să trăim momentul suprem în care și-a manifestat dumnezeirea, când în Noaptea Sfântă a Învierii a învins definitiv moartea prin sfânta Învierea sa. Au fost trei zile sfinte în care, apropiindu-ne de sfintele sacramente, în special de Sfânta Spovadă, Dumnezeu ne-a îngăduit să trăim Raiul în sufletele noastre: trei zile în care, pe de-o parte, noi am avut posibilitatea de a sătura, într-o oarecare măsură, foamea și setea Mântuitorului după iubirea noastră, iar pe de altă parte, trei zile în care Mântuitorul a fost cel care ne-a iertat greșelile, ne-a împăcat cu Tatăl ceresc prin Patima, Moartea și Învierea sa și ne-a primit la masa sfântă a Trupului și Sângelui său. De aceea, ca și copilul din exemplul amintit, le putem spune și noi fraților noștri cum arată Raiul: că e plin de iertarea și de milostivirea lui Dumnezeu.
Timpul pascal de 50 de zile, până la coborârea Duhului Sfânt, mai lung decât timpul de pocăință al Postului Mare, ne este pus la dispoziție pentru a trăi și a ne bucura de Învierea lui Cristos. Dar cât vom păstra acest frumos colțișor de Rai, pe Cristos viu în sufletele noastre, prezența sa mântuitoare în mijlocul nostru, depinde de fiecare dintre noi în parte!
Nicolae Steinhardt, în cartea sa intitulată „Jurnalul fericirii”, spunea printre altele: „Poți să nu păcătuiești de frică. E o treaptă inferioară, bună și ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinții și caracterele superioare. Dar și de rușine. După ce l-ai cunoscut pe Cristos îți vine greu să păcătuiești, ți-e teribil de rușine.” Fie ca Isus Cristos cel înviat, pe care l-am întâlnit în sărbătorile pascale, să ne insufle această oroare față de păcat, față de tot ceea ce se împotrivește demnității noastre de fii ai lui Dumnezeu și să ne ajute să evităm tot ceea ce este rău, nu pentru că Dumnezeu ne poruncește printr-o poruncă sau alta, ci pentru că noi înșine ne dăm seama că este într-adevăr un rău, pe care să nu-l săvârșim nu din rușine față de Cristos pe care l-am cunoscut: să nu-l săvârșim din iubire față de Cristos, așa cum se cuvine unor adevărați fii ai lui Dumnezeu, care au fost răscumpărați prin Patima, Moartea și Învierea Mântuitorului.
CRISTOS A ÎNVIAT!

pr. Ștefan Bortă