Categories: Arhivă
      Date: Noi  2, 2011
     Title: Luna Noiembrie

Luna Noiembrie
- să venim în ajutorul sufletelor din purgatoriu -

Luna noiembrie, închinată credincioșilor răposați, începe cu sărbătoarea tuturor sfinților, moment în care toți creștinii se bucură împreună cu „Biserica triumfătoare”, iar în cea de-a doua zi urmează pomenirea tuturor credincioșilor răposați. Ni se reamintește astfel că o mulțime de frați și surori în Cristos, după ce au trecut prin viața pământească, așteaptă cu dor să intre în lăcașul sfinților din cer. Toți acești frați aflați în purgatoriu formează „Biserica pătimitoare”.



Pentru a se prezenta în fața lui Dumnezeu, după moarte, sufletul omului trebuie să fie cu desăvârșire curat. De aceea, sufletele celor care mor cu păcate ușoare sau nu au ispășit suficient pe pământ pentru păcatele mari care au fost iertate, se curăță în purgator pentru a putea intra în paradis.
Creștinii s-au întrebat deseori: unde este purgatorul? Unde suferă sufletele care se purifică de păcat? Unde este locul de ispășire? Purgatoriul nu este un loc sau un timp: este mai curând o stare. Este conștientizarea a ceea ce ai fost și ceea ce ar fi trebuit să fii. Sufletul vede deodată, foarte clar omisiunile vieții sale, marea lui nerecunoștință față de Dumnezeu. Acest lucru îl umple cu o durere arzătoare; tot mai mult arde în el dorința după Dumnezeu. Sfânta Scriptură aseamănă această durere a sufletului cu focul. De aici provine şi denumirea de „focul purgatoriului” (1Cor 3,15).
Suferințele prin care sufletul este purificat nu pornesc însă de la un Dumnezeu mânios și răzbunător, care aplică pedepse necruțătoare pentru a-și face neapărat dreptate. La moarte sufletul, separat de trup, devine cu desăvârșire lucid, se cunoaște perfect și își dă sema că nu poate să se arunce în brațele curate și iubitoare ale lui Dumnezeu cu petele și mizeriile de pe el. „Știind atunci că purgatorul a fost orânduit pentru a-l curăți, se aruncă de la sine în el și își găsește acolo această mare îndurare: distrugerea greșelilor sale” (sfânta Ecaterina de Genova).
Iată ce ne învață Biserica Catolică cu privire la purgator: purgatorul există. Sufletele intră în purgator imediat după moarte, nu la judecata de apoi. Suferințele celor din purgator datorate păcatelor mici sau a celor care nu au terminat de ispășit pe pământ pedepsele datorate păcatelor mari iertate înainte de moarte, pot fi ușurate și scurtate de cei rămași în viață prin rugăciuni, slujbe, posturi și pomeni.
Sufletele din purgator le numim „sărmanele suflete din purgator” datorită suferințelor pe care le ispășesc pentru purificare lor, dar le-am putea numi totodată „fericitele suflete din purgator”, deoarece la ele suferința se împletește cu bucuria de a se ști iubite de Dumnezeu și pentru faptul că au speranța și certitudinea că vor vedea odată fața lui Dumnezeu. Trăiesc anticipat mântuirea. Suferă și se bucură în același timp, așa cum în viață un păcătos convertit simte durerea pentru păcatele sale și în același timp se bucură pentru iertarea primită de la Dumnezeu. Aceasta este diferența dintre purgator și iad: cei din iad suferă cu ură, cu revoltă, fără căință, cu disperare, știindu-se separați pentru totdeauna de Dumnezeu, condamnați la o veșnică singurătate. Iar ceea ce face ca suferințele din iad să fie cu adevărat infernale, sunt cuvintele scrise la intrarea infernului lui Dante: „Lăsați orice speranță voi ce intrați aici.”

Un mijloc deosebit de ajutorare a sufletelor din purgator, printre cele enumerate mai devreme, sunt dobândirea indulgențelor. Ele nu înseamnă iertarea păcatelor după moarte, cum fals au interpretat unii protestanți, ci iertarea pedepsei datorate pentru păcatele iertate deja, pe care Biserica o acordă celor vii și celor morți, recurgând la comoara de merite a lui Isus Cristos, a Sfintei Fecioare Maria și ale sfinților. Este un act extrasacramental. Nu înlocuiește spovada, ci o presupune.
Cum pot fi dobândite indulgențele pentru sufletele din purgator? Iată care sunt normele: într-o zi nu poate fi dobândită decât o singură indulgență plenară, în schimb pot fi dobândite mai multe indulgențe parțiale în aceeași zi.
În data de 2 noiembrie, când sărbătorim Pomenirea tuturor credincioșilor răposați și încă opt zile, pot dobândi indulgența plenară cei care vizitează cimitirul și se roagă măcar în minte pentru cei răposați; în celelalte zile pot dobândi indulgențe parțiale.
Se acordă, de asemenea, indulgență plenară aplicabilă răposaților celor care vizitează o biserică, la data de 2 noiembrie, de la amiaza zilei precedente până la miezul nopții zilei respective.
Se acordă indulgență parțială celor care rostesc anumite rugăciuni pentru răposați precum: „Laudele” sau „Vesperele” de la Oficiul pentru defuncți, „Dintru adâncuri”, „Odihna cea veșnică...”.
Condițiile pentru dobândirea indulgenței plenare sunt:
- Dezlipirea inimii de orice afecțiune pentru păcat, chiar și de păcatul venial (păcatul lesne iertător sau de mai mică gravitate).
- Spovada și împărtășania, în ziua în care se vizitează cimitirul sau biserica sau câtva timp înainte sau după vizitare, câtva timp însemnând cel mult două-trei săptămâni, nu mai mult. Cu o singură spovadă se pot dobândi mai multe indulgențe plenare, cu o singură împărtășanie o singură indulgență plenară, dar mai multe indulgențe parțiale.
- Recitarea rugăciunii „Tatăl nostru”, a „Crezului”, a unei rugăciuni la alegere, după intenția Sfântului Părinte Papa. Aceste rugăciuni pot fi făcute în timpul acordat spovezii și împărtășaniei, dar e de preferat ca ele să fie făcute atunci când se vizitează cimitirul sau biserica. Să nu uităm că indulgențele, despre care am amintit, le putem obține pentru sufletele din purgator, dar și pentru noi înșine, pentru ca în lumea cealaltă să ne rămână cât mai puțin de ispășit.
Luna noiembrie, după cum spuneam, este un prilej deosebit de a ne spăla nepăsarea manifestată faţă de scumpii noştri răposaţi, prin Sfinte Liturghii, prin rugăciuni, prin pomeni, dar și prin îngrijirea mormintelor celor răposaţi. Pe bună dreptate spunea marele grec Pericle că „un popor poate fi judecat după cum îşi preţuieşte morţii!” Altfel spus, un om poate fi judecat după atitudinea sa faţă de răposaţi.
Acolo unde credincioșii își iubesc răposații și îi pomenesc la cimitir ori la biserică, e un spectacol mișcător. Porțile cimitirelor sunt larg deschise, lumea vine să-i viziteze pe cei dragi, să le îngrijească mormintele, să le acopere cu flori, să aprindă lumânări, să se roage pentru cei care dorm în liniştea mormântului. Dar ziua morţilor nu este destinată numai ajutorării sufletelor din purgator. Nu e numai ziua morţilor de azi din cimitire, ci e şi ziua morţilor de mâine, adică a noastră, a celor care astăzi vizităm morţii din cimitire şi care într-o zi vom dormi alături de ei la umbra crucii. Dacă în timpul vieții ne-am îngrijit de cei răposați ca să fie primiți cât mai degrabă în fericirea veșnică, alături de Dumnezeu și de sfinții Săi, atunci putem avea speranța că, la rândul lor, toate acele suflete pe care le-am ajutat într-un fel sau altul în timpul vieții, vor veni și ele în ajutorul nostru.
În încheierea acestor câteva gânduri aș dori să mă folosesc de o scurtă meditație a unui preot și scriitor francez pe nume Michel Quoist (1921-1997), meditație care vrea să ne arate cum trebuie să ne gândim de fapt la clipa morții și la scumpii noștri răposați. Iată ce spune acest preot, printre altele, în cartea sa intitulată „Iată-mă, Doamne!”: „Doamne, nu există morți, există numai vii, aici, pe acest pământ și pe lumea cealaltă. Știu: moartea e o realitate, Doamne. Dar e numai un minut, o clipă, o secundă, un pas, un pas din finit în infinit, un pas din timp în veșnicie. [...] Doamne, morții mei sunt foarte aproape de mine, sunt sigur că trăiesc aici în umbră; nu-i pot vedea cu ochii mei, căci au abandonat învelișul lor de carne la fel cum renunță omul la o haină veche, demodată. Iar sufletul lor eliberat de trup, nu mai dă semne de viață. Dar în tine, Doamne, le aud glasul care mă cheamă, îi văd cum îmi fac semn, și aud cum îmi dau sfaturi, căci acum îmi sunt mult mai apropiați. Cândva, se atingeau trupurile noastre, dar nu și sufletele. Acum, când Te întâlnesc pe Tine, îi întâlnesc pe ei, când Te privesc pe Tine, îi privesc pe ei, îi port și pe ei atunci când Te port pe Tine, îi iubesc și pe ei când Te iubesc pe Tine. O, morții mei, veșnic vii, care trăiți în mine, ajutați-mă ca, în această scurtă viață pământească, să învăț secretul vieții veșnice.”
Într-adevăr, morții noștri trăiesc, iar în cazul în care nu sunt condamnați la pedeapsa veșnică, îi vom revedea înaintea lui Dumnezeu. Și, dacă vrem să trăim veșnic cu ei, trebuie să ne întâlnim cu Cristos încă aici, pe pământ, să-l ascultăm, să-l iubim și să-l urmăm, rămânând statornici în credința pe care am primit-o la Botez și de care s-au îngrijit cu atâta iubire pentru noi, poate chiar cei pe care astăzi avem datoria de a-i pomeni în rugăciunile noastre.

pr. Ștefan Bortă